Acum ceva vreme, tot aici, mă lamentam cu gândul la condiţia traducătorului român de astăzi. Mi-am creat o imagine de plângăcios. A te plânge este, totuşi, un lucru bun, cred eu, cu condiţia ca, după ce termini cu miorlăitul, să încerci să arăţi cum ţi-ai dori tu să arate lucrurile.

Aşa că hai să-mi şterg lacrimile şi să încerc să creionez imaginea unui traducător aşa cum mi l-aş dori (model spre care, cred eu, ar trebui sa tindem cu toţii).

  • să-i placă ceea ce face – mulţi dintre noi se vând doar pentru bani şi asta se vede de la o poştă. Mulţi sunt traducători de ocazie, ar da meseria aceasta pe orice altă metodă de a câştiga bani mai repede şi mai uşor. Ei nu vor rezista, dar încarcă peisajul, făcându-l, uneori, de nesuportat. Traducătorul devine mai bun în timp, acumulând experienţă, dezvoltându-şi intuiţia, iar cei care îmbracă haina de traducător doar pe termen limitat, sau din când în când, nu vor putea deveni buni, indiferent de talentul cu care i-a înzestrat natura.
  • să-şi cunoască limitele – asta este o arta. La noi, ca şi în război, retragerea este, uneori, mai sănătoasă decât acceptarea luptei. Nu pot crede că există un traducător care să poată face traduceri în orice domeniu. Sigur, putem, cu toţii, petici o traducere din diverse cuvinte pe care le înţelegem doar pe jumătate, poate avem şi norocul ca clientul nici să nu observe, dar stilul acesta de lucru sigur nu ne va duce la succes şi nici nu ne va ajuta să devenim mai buni. Observ, totuşi, că este o metodă care se practică prin branşa noastră.
  • să-i placă să dreseze cuvintele, să se joace cu ele, să fie curios să le cunoască semnificaţiile (of, cât de mulţi dintre noi îşi compun traducerile doar cu urechea, nu şi cu mintea!). Acum avem la dispoziţie o sumedenie de dicţionare, clasice şi digitale, avem glosare, avem forumuri, pe care putem discuta despre cazuri mai deosebite, unde putem cere ajutor. Cu toate acestea de multe ori găsesc exemple prin care traducătorii dovedesc că nu cunosc sau nu-şi doresc să cunoască semnificaţia unui cuvânt. Tot aşa există defecte ale structurii logice a frazelor, exprimări alambicate, idei care încep undeva şi nu se termină nicăieri. Toate acestea lasă impresia că în acele cazuri cuvântul a învins traducătorul şi nu invers.
  • să aibă răbdare. Cuvintele nu se lasă uşor îmblânzite. Se opun deseori. Zgârie. Sar din loc în loc şi se aranjează aiurea,exact cum n-ar trebui. Îţi trebuie răbdare şi nervi tari, multă dragoste, îndeosebi în nopţi lungi, când termenul de predare este atât de aproape şi capătul textului atât de departe.
  • să conştientizeze faptul că omul greşeşte şi, implicit, şi el este supus greşelii (de-ar înţelege şi clienţii asta!)
  • să-şi cunoască valoarea, să nu se vândă pe nimic (de-ar înţelege şi birourile şi agenţiile de traduceri asta!)

 

Nu vreau să închei înainte de a recunoaşte că imaginea romantică a mânuitorului de texte creionată mai sus se face uşor ţăndări în faţa unui text sec, a unui manual de utilizare pentru un aspirator, bunăoară. Oare să existe şi la traducători un soi de campionat structurat pe ligi, unde pentru nişte instrucţiuni de utilizare avem nevoie de un jucător din liga regională iar pentru literatură unul din liga superioară? Trecerea de la o ligă la alta să se facă printr-un proces de calificare, cu munca, răbdare şi talent? Dar atunci de ce jucătorii de top, cei care se încumetă să danseze cu texte fine, nuanţate, cu multe faţete şi înţelesuri ascunse, sunt cei mai prost plătiţi dintre noi? Poate pentru că în ţara asta totul este întors cu susul în jos? Dar haideţi să ne oprim aici, altfel cine ştie unde ajungem…